Știința ar vrea să fie obiectivă. Dar Universul vrea?
02 iulie 2025
Ştiința modernă se bazează pe principii clare: obiectivitate, verificabilitate, replicabilitate. Dar cu toţii ştim că există seturi de adevăruri care se sustrag observației neutre; fenomene care refuză să se supună regulilor stricte ale laboratorului. Dacă totul ar fi cu adevărat obiectiv, nu am simți, fiecare dintre noi, adevăruri dincolo de cifre. Nu am avea nici intuiții, nici revelații, nici sens.
Poate că întrebarea nu e doar dacă știința poate fi obiectivă (acum ştim că nu poate)— ci dacă realitatea însăși este sau vrea să fie așa! Sau dacă nu cumva, dimpotrivă, e făcută să se arate altfel în funcție de cine o privește…
Obiectivitatea în ştiinţă: dorită, imposibil de atins. Prin lege
Ştim cu toţii cât caz face ştiinţa despre obiectivitate. Tare ar fi vrut să fie ea însăşi obiectivă, dar de la Heisenberg încoace ştim şi noi şi ea că, în numele legii (descoperite de el) nu poate fi astfel. Principiul incertitudinii al lui Heisenberg duce la celebrul efect al observatorului prin care însuşi observatorul unui fenomen modifică, prin observare / măsurare, obiectul sau fenomenul studiat. Deci adio, obiectivitate. E varianta cuantică a situaţiei în care vrem să măsurăm presiunea din cauciucuri dar prin măsurarea însăşi presiunea se modifică puţin.
Astfel devine clar de ce chiar Heisenberg zicea: „Ce observăm noi nu este natura însăși, ci natura expusă metodei noastre de cercetare.”
Deci ea ne răspunde după cum am pus noi întrebarea. Cam ca roboţii AI.
Ştiinţa s-ar vrea obiectivă; dar oare Universul cere doar obiectivitate pentru a fi studiat?
Nu doar atât. Ştiinţa s-ar vrea obiectivă. Dar cine spune că şi Universul e obiectiv? Sau că e numai obiectiv?
Ce ne facem cu un Univers care evident conţine şi sentimente, sentimentele noastre? Dacă nu le studiem (pentru că nu ne permite ştiinţa), de unde ştim noi CÂT de mult sentiment e în Univers, şi ce importanţă are el? Sau gândurile noastre?
Încă şi mai rău: prin cerinţa ei de obiectivitate (cea de care, cum ziceam, Heisenbeg a demonstrat-o imposibilă funciar), ştiinţa elimină din start ceea ce pentru FIECARE dintre noi e cel mai important – lumea noastră lăuntrică. Ce răspunsuri ne poate da ea atunci la întrebările mari ale vieţii?!
De unde venim, cine suntem, unde mergem?
Care e scopul vieţii noastre?
Există Dumnezeu?
CE ANUME ne asigură că răspunsurile la întrebările astea pică exact în partea de Univers căreia i se poate adresa ştiinţa cu metoda ei?
Cerinţa de obiectivitate a ştiinţei stă exact în calea cunoaşterii reale pentru că Ştiința declară, cu de la sine putere, că Adevărul trebuie să fie obiectiv și același pentru toți. Dar oare natura știe asta? Şi e de acord cu asta?
Informaţia şi materia întunecată
E foarte posibil ca sentimentele, gândurile şi în general, informaţia să constituie o parte considerabilă din Univers. E ceea ce fizicieni precum John A. Wheeler au formulat ca „It from Bit” — tot ce este (It) vine dintr-o unitate de informație (Bit).
Şi teoretic e posibil ca celebra materie întunecată de care se face atâta tam-tam, masa care se pare că există în Univers dar nu se poate detecta, să fie o masă a informaţiei... Vi se pare ciudat? Fizicianul Melvin Vopson de la University of Portsmouth a arătat că masa unui bit de informație la temperatura camerei (300K) este de 3,19 × 10⁻³⁸ kg.
Păi ce altceva decât informaţie (şi energie, da) sunt toate sentimentele şi gândurile avute vreodată de noi? Conform teoriei lui Harold „Hal” Puthoff, ele rămân încrustate în Câmpul Punctului Zero.
Şi însuşi Câmpul Punctului Zero e o mare de energie şi informaţie: particule virtuale care apar și dispar, energia vidului cuantic; Informație posibil „încrustată”. Toate, energie şi informaţie, v. articolul Esenţa teoriei din Fizica Destinului într-o pagină, au masă.
A pus cineva la socoteală masa... vidului? Din câte ştiu eu, nu. Chiar dacă masa vidului nu e stabilă punctual pentru că se mişcă odată cu fluctuaţiile cuantice, ea există şi per ansamblu se conservă. Ca şi razele UV: ele ne bronzează şi când suntem în mişcare cu o maşină decapotabilă. Masa există şi când ea se transferă de la o particulă la alta.
„Descartes, tatăl filozofiei moderne, a declarat că cea mai bună metodă de cunoaștere a lumii ar fi prin împărțirea ei în două: lumea obiectivă sau materială, guvernată de principiile științei, și lumea subiectivă a minții și a sufletului, care este domeniul bisericii.”[3] Ştiinţa se bazează pe observaţie şi experimentare, religia se bazează pe credinţă şi revelaţie.
Oare de ce am dat la o parte cealaltă cunoaştere? Ca şi când am zice Mulţumesc, am deja un picior, nu mai am nevoie de al doilea.
Pe FIRUL POVEŞTII
Mai departe >
< Înapoi