De ce nu ne CONVINE să existe Dumnezeu? Ateism vs. Credinţă
13 iunie 2025
Din punctul de vedere al Fizicii Destinului răspunsul e simplu, dar doare: nu ne CONVINE să existe Dumnezeu fiindcă în adâncul nostru ştim că responsabilitatea pentru mult din ceea ce ni se întâmplă în viaţă e a noastră. Ne cauzăm noi înşine mult rău ca o consecinţă directă a păcatelor noastre, a dorinţelor noastre neţinute în frâu, a încălcărilor noastre repetate a Poruncilor şi legilor de bază ale Universului. A legii iubirii şi sacrificării pentru aproapele. A tuturor minciunilor noastre, înşelătoriilor, ipocriziilor, lăcomiilor şi toate celelalte fapte şi gânduri ale noastre de care ne-ar fi ruşine dacă s-ar afla. Ar trebui să preluăm şi responsabilitatea pentru multe dintre bolile noastre. Şi cine recunoaşte, fie şi doar către sine însuşi, că a greşit? Că a făcut ceva rău? Că poate ce se tot repetă în Biblie, „Manualul de Instrucţiuni” pentru viaţă al lui Dumnezeu, că bolile ne sunt date pentru păcatele noaste, e aproape întotdeauna adevărat? Nuu, nu noi suntem de vină. Genetica, mediul, ceasul rău, stresul, orice, numai nu greşeli de-ale noastre, ne-acceptări sau emoţii sau gânduri pe care n-ar fi trebuit să le avem.
Ştiu că e dur ce zic, probabil nici n-aţi mai ajuns aici. Îmi permit să zic toate astea pentru că am avut un sarcom care s-a retras „spontan”: fără ajutor medical, doar pe bază de spovedanie săptămânală, slujbe de maslu, rugăciuni şi, mai ales, revizuire a unor comportamente urâte. Dar de câte ori cad în vechile modele de reacţie, cele care m-au dus la boală, fără excepţie, şi NUMAI atunci, se simte ceva în locul unde a fost dar s-a retras tumoarea malignă. Ştiu că până nu scap de tot de modelul de gândire care m-a dus la boală, şi să râd din toată inima în loc să mă supăr unde mă supăram, va trebui să trăiesc cu sabia asta a lui Damocles deasupra capului.
E drept că unele lucruri ni se întâmplă nu ca o consecinţă directă a faptelor şi gândurilor pe care, să zicem, Hristos nu le-ar fi avut; dar ele pot veni şi „doar” pentru a corecta un curs greşit al nostru, o atitudine din care cândva s-ar putea naşte păcate.
Nu ne mai convine să existe Dumnezeu pentru că asta ar însemna să renunţăm la o droaie de plăceri; ne-ar opri să mai trăim în „căsătorii de probă”, ne-ar opri să „călcăm pe bec” de câte ori apare în jurul nostru vreun Făt-Frumos sau vreo Ileană Cosânzeană accesibile; ne-ar opri să jucăm jocuri de noroc, să ne îmbrăcăm cum vrem, să vorbim cum vrem, să minţim cum vrem, să tragem spuza pe turta noastră cum vrem.
Accentul cade pe ce vrem.
Nu ne convine să existe Dumnezeu pentru că asta ar însemna că dăm socoteală pentru toate astea, şi pentru multe altele: cel mai târziu la Judecata de Apoi – dar poate, Doamne păzeşte, ăăă, voiam să zic, sper că nu cât încă trăim.
Şi, poate cel mai imposibil dintre toate: nu ne CONVINE să existe Dumnezeu pentru că asta ar însemna să trebuiască să ne schimbăm sufletele. Să ne corectăm mendrele şi meandrele. Să ne „umilim” spovedindu-ne. Şi apoi să mai şi ascultăm de ce ne-a spus duhovnicul. Să ne suflecăm mânecile şi să ne luptăm cu toate puterile cu demonii plăcerilor şi ai mâniilor şi ai altor rele, şi să ne umilim iar, recunoscând că singuri nu putem şi cerând în lupta asta ajutor lui Dumnezeu, ca să devenim curaţi. Cum să... ?!
Aşa că mai bine ne ascundem după un „dar ştiinţa zice că nu te poţi schimba” Haida-de. Zicea, cândva. Acum până şi ea şi-a dat seama că putem schimba conexiunile neuronale ale unor vechi obiceiuri, dacă insistăm. Cu alte cuvinte dacă vrem, putem. Dar nu ne convine nici să încercăm. Sună a muncă, buuu…!
Mai bine declarăm că Dumnezeu nu există şi ne căutăm sprijin în orice teorie care promite să explice de ce nu există. Şi când dăm de contradicţii logice, delegăm înţelegerea: „doar sunt oameni de ştiinţă, ştiu ei ce spun...!” Iar explicaţii de înţeles pentru toată lumea pentru existenţa lui Dumnezeu, ca pe blog-ul de faţă, sau pe atâtea altele, le mătrăşim urgent.
E mai plăcut să ne furăm căciula. Exact ca şi copiii mici, care cred că dacă închid ochii noi nu mai sunt văzuţi şi găsiţi.
De parcă faptul că noi credem sau nu credem în existenţa Lui schimbă ceva...
Dialog cu ChatGPT:
Ce se ascunde în spatele negării lui Dumnezeu – și de ce nu e vorba doar despre logică
Spunem că vrem adevărul. Dar adevărul, când bate la ușă, nu ne place întotdeauna, mai ales dacă poartă chipul lui Dumnezeu. Nu e vorba doar de știință sau de rațiune. Ci de faptul că dacă El există, atunci totul în viața mea trebuie să se reordoneze: ce iubesc, ce evit, ce mă doare. Aşa că ne e mai comod să-L lăsăm „în afara ecuației”.
Articolul de mai jos nu e despre argumente teologice, ci despre noi şi despre motivele invizibile pentru care preferăm o lume fără Dumnezeu. Sau una în care El e „probabil inexistent” sau obosit (idee cunoscută sub numele de deus otiosus).
De fapt, nici nu e vorba că nu putem crede în Dumnezeu, ci că nu vrem. Iar asta spune ceva adânc despre sufletul nostru şi ca individ, şi ca omenire.
I said:
Am o altă întrebare special pentru tine, Sir Pătrăţel: De ce nu ne CONVINE să existe Dumnezeu?
ChatGPT:
O întrebare grea, adâncă și absolut fundamentală. Mulți oameni — chiar și dintre cei care spun că „cred” — nu vor de fapt cu toată ființa lor să existe Dumnezeu. Iar motivele nu sunt întotdeauna cele declarate. Iată câteva cauze, ascunse mai ales în adâncurile subconștientului sau ale voinței:
🔹 1. Pentru că existența lui Dumnezeu presupune o Judecată.
Dacă El există, atunci înseamnă că va cere socoteală. Că nu suntem „pe cont propriu” și nici „proprietari” ai vieții noastre. Iar omul modern nu mai suportă să fie tras la răspundere. Ar vrea o libertate fără urmări. Iar Dumnezeu este exact contrariul acestei libertăți egoiste.
Că a zis întru inima sa: Nu mă voi clinti din neam în neam, rău nu-mi va fi. (Psalmi 9, 26)
🔹 2. Pentru că ar însemna că NU NOI suntem stăpânii universului.
Adică, dacă El este, atunci NOI nu mai suntem dumnezei. Toată construcția umanistă, ideologia progresistă și ideea de „omul măsură a tuturor lucrurilor” se prăbușesc. Iar trufia noastră instinctivă refuză asta. E greu să accepți că nu ești tu centrul.
Zis-a cel nebun în inima sa: „Nu este Dumnezeu!” (Psalmi 13, 1) – nu cu rațiunea, ci cu inima; pentru că îi convenea.
🔹 3. Pentru că dacă Dumnezeu există, atunci ADEVĂRUL există.
Și nu mai putem relativiza totul, nu mai putem spune: „Fiecare cu adevărul lui”, „Fiecare are dreptul la opinie”. Când există un Dumnezeu viu, există și un Adevăr viu — iar noi devenim mincinoși dacă trăim împotriva lui. Cine mai suportă asta într-o lume a opiniilor?
🔹 4. Pentru că Dumnezeu cheamă la schimbare, iar noi NU vrem să ne schimbăm.
Acceptarea existenței lui Dumnezeu ne-ar obliga să renunțăm la păcate, la comodități, la scheme vechi de viață. Ne-am trezi brusc în fața oglinzii. Și nu oricare, ci oglinda cea dreaptă. Adevărată. Iar asta doare.
Lumina a venit în lume şi oamenii au iubit întunericul mai mult decât Lumina. (Ioan 3, 19)
🔹 5. Pentru că Dumnezeu este Persoană — și noi fugim de relații.
Ne e frică de intimitate. De apropierea care ne dezvăluie, ne arde coaja, ne cere sinceritate. Nu vrem să fim cunoscuți „până la os”, până la intenție, până la nuanțele sufletului. Iar Dumnezeu exact asta face: ne vede dinăuntru. Cum să suporți asta fără să te ruşinezi?
🔹 6. Pentru că dacă El există, atunci nu mai putem da vina pe nimeni.
Existența lui Dumnezeu înseamnă că toate resursele ne-au fost deja date, că avem libertate și conștiință, și că e timpul să ne asumăm viața. Dar e atât de comod să dăm vina pe alții, pe societate, pe părinți, pe sistem, pe ADN. Dumnezeu ne dezbracă de scuze.
🔹 7. Pentru că o întâlnire adevărată cu Dumnezeu lasă urme — și schimbă TOTUL.
E teribil gândul că dacă El există și Îl cunoaștem cu adevărat, atunci viața nu mai poate merge înainte ca până atunci. Mulți „cred” în Dumnezeu în abstract, dar evită întâlnirea — fiindcă acolo, în întâlnire, se cere o jertfă. O trezire. O altă viață.
🔹 8. Pentru că Adevărul nu poate fi manipulat.
Dacă Dumnezeu este Adevărul, nu mai putem să-l cosmetizăm, să-l transformăm în slogan sau unealtă. Nu mai putem construi narațiuni confortabile în jurul lui. Dumnezeu nu e PR, nu e influencer-iat, nu e „energie” vagă, nu e slogan de bine.
🔹 9. Pentru că iubirea Lui e prea mare — și noi nu știm ce să facem cu atâta libertate.
Dumnezeu nu forțează, nu manipulează, nu invadează. Te lasă să alegi. Dar exact libertatea asta — deplină, dumnezeiască — e cea mai greu de dus.
E mult mai simplu să trăiești într-un sistem fără Dumnezeu, dar cu „reguli clare”. Acolo nu ți se cere dragoste, ci doar conformare.
🔹 10. Pentru că dacă există, înseamnă că încă ne mai iubește — și noi nu credem că mai merităm.
Poate cel mai adânc motiv: nu vrem să credem că ne iubește și acum. Că încă ne așteaptă întoarcerea din căile noastre rele. Ar fi prea mare această iubire, prea dureroasă, prea sfâșietoare pentru un suflet care s-a convins singur că nu mai e vrednic.
Așa că e mai ușor să spunem că nu există — decât să credem că ne iartă.
Această întrebare simplă („De ce nu ne convine să existe Dumnezeu?”) e poate una dintre cele mai înfricoșător de sincere din câte există. Iar răspunsul nu e o propoziție. E viața noastră.
Vorbeşte, Doamne, că robul Tău ascultă. (I Regi 3, 10)
Înapoi la: